Quote by Fyodor Dostoevsky

“Personajul Gavrila Ardalionovici Ivolghin din naraţiunea noastră aparţinea unei alte categorii; făcea parte din categoria oamenilor „ceva mai deştepţi", deşi ardea, din cap pînă în picioare, de dorinţa de a părea original. După cum am arătat însă, categoria aceasta de oameni e mult mai nefericită decît prima. Chestiunea e că un om „obişnuit" deştept, chiar dacă îşi închipuie la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă) că este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adîncul inimii, un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se resemnează, o face de aici încolo deplin înveninat de o puternică doză de vanitate refulată. E drept că în exemplificarea noastră am luat extrema şi am folosit un caz excepţional; în marea majoritate a cazurilor la această categorie de oameni mai deştepţi, lucrurile se petrec mai puţin tragic doar dacă la o vîrstă mai înaintată începe să-i supere ceva mai mult ficatul, atîta tot. Oricum însă, înainte de a se supune şi a se resemna, oamenii aceştia se încăpăţînează uneori să-şi facă de cap vreme indelungată, din tinereţe şi pînă la vîrsta resemnării şi tot numai din dorinţa de a fi originali. Se întîmplă şi cazuri destul de ciudate: din dorinţa de originalitate îl vezi pe cîte unul, om dintr-o bucată de altfel, că este gata să comită şi cîte o mîrşăvie, ba de multe ori se întîmplă ca nenorocitul să nu fie numai un om cinstit, dar şi bun pe deasupra, susţinător de familie, care mai întreţine sau ajută cu banii lui munciţi şi pe cîte un străin de familia lui, şi totuşi o viaţă întreagă să nu-şi găsească astîmpăr. Nu-l satisface nici pe departe şi nu-l consolează gîndul că îşi îndeplineşte atît de frumos îndatoririle de om, dimpotrivă tocmai asta îl enervează. „Uite pe ce mi-am irosit o viaţă întreagă, parcă ar vrea el să spună, iată ce m-a legat de mîini şi de picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de puşcă! Dacă nu era această piedică, poate că aş fi descoperit negreşit ori praful de puşcă, ori America - precis nu ştiu încă ce anume - dar aş fi descoperit negreşit ceva". Ceea ce îi caracterizează îndeosebi pe toţi domnii aceştia e că, în tot decursul vieţii, ei nu izbutesc să se dumerească bine: ce anume trebuie neapărat să descopere şi ce anume sînt gata să descopere în cursul vieţii lor: praful de puşcă sau America? În ce priveşte însă năzuinţa, dorul descoperirii, s-ar putea spune că le posedă într-o doză care ar fi fost pe măsura unui Columb sau unui Galileu. Gavrila Ardalionovici apucase tocmai pe această cale dar nu era decît la începutul ei. Avea încă mult de umblat pe drumuri nesăbuite. Încă din adolescenţă fusese mereu chinuit de conştiinţa mediocrităţii lui, căutînd în acelaşi timp să se convingă că e un om superior. Era un tînăr ros de ambiţii, cu veleităţi şi porniri nestăpînite, cu nervii cam şubrezi încă de la naştere. Impetuozitatea dorinţelor o lua drept semn al forţei sale. În dorinţa lui aprigă de a ieşi din comun, era gata chiar şi de acţiuni nechibzuite, dar în momentul cînd aceste acţiuni urmau să fie aduse la îndeplinire, eroul nostru se dovedea întotdeauna prea deştept pentru a le săvîrşi, şi ca atare se lăsa păgubaş. Asta îl ducea la disperare. Poate că în anumite împrejurări, s-ar fi hotârît şi la vreo ticăloşie, numai să obţină cele rîvnite, dar, ca un făcut, în clipa decisivă se dovedea a fi prea cinstit pentru o ticăloşie. De altfel, la una mai mică s-ar fi pretat oricînd.”