“Problema e că omul „obișnuit” inteligent, chiar dacă și-ar imagina în treacăt (de altfel, poate s-o facă și toată viața) că este un ins genial și original, totuși păstrează în inima lui viermele îndoielii, care sfârșește uneori prin a-l împinge pe omul inteligent la disperarea absolută; dacă se împacă cu soarta, o face după ce s-a intoxicat cu totul de vanitatea pe care a înmormântat-o în sinea lui. La drept vorbind, noi am luat în discuție cazul extrem: în marea lor majoritate, oamenii acestei categorii inteligente nu o iau chiar așa de în tragic; spre sfârșitul vieții, începe să-i doar mai mult sau mai puțin ficatul, și asta-i tot. Totuși, înainte de a se potoli și a se împăca cu soarta, acești oameni se țin de năzbâtii o perioadă extrem de lungă, din tinerețe până la vârsta împăcării, și la asta îi împinge numai și numai dorința de originalitate. Se întâlnesc chiar cazuri ciudate: din pricina dorinței de originalitate, câte un ins cinstit e chiar gata să facă o faptă mârșavă; se întâmplă chiar că vreunul dintre acești nefericiți nu numai că e cinstit, dar mai e și bun la suflet, e providența familiei sale, întreține și hrănește prin munca lui chiar oameni străini, nu numai pe ai săi. Și ce credeți? Toată viața nu se poate potoli! Nu-l potolește și nu-l liniștește câtuși de puțin gândul că și-a îndeplinit foarte bine îndatoririle omenești; chiar dimpotrivă, acest gând îl irită: „Uite, pasămite, cu ce mi-am distrus viața, uite ce m-a ținut legat de mâini și de picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de pușcă! Dacă n-ar fi fost asta, aș fi descoperit cu siguranță sau praful de pușcă, sau America, sau mai știu eu ce, dar aș fi descoperit ceva fără doar și poate!” Pe acești domni îi caracterizează cel mai bine faptul că nu pot afla nicidecum cu certitudine ce este acel „ceva” pe care țin atât de mult să-l descopere, fiind toată viața pregătiți să-l descopere: praful de pușcă sau America? Dar suferința, dar felul cum tânjesc ei după ceea ce ar vrea să descopere sunt, ce-i drept, demne de un Columb sau Galilei.”
Fyodor Mikhaylovich Dostoyevsky was a Russian writer, essayist and philosopher, perhaps most recognized today for his novels Crime and Punishment and The Brothers Karamazov.
Dostoyevsky's literary output explores human psychology in the troubled political, social and spiritual context of 19th-century Russian society. Considered by many as a founder or precursor of 20th-century existentialism, his Notes from Underground (1864), written in the embittered voice of the anonymous "underground man", was called by Walter Kaufmann the "best overture for existentialism ever written."
His tombstone reads "Verily, Verily, I say unto you, Except a corn of wheat fall into the ground and die, it abideth alone: but if it die, it bringeth forth much fruit." from John 12:24, which is also the epigraph of his final novel, The Brothers Karamazov.