Read & Study the Bible Online - Bible Portal
The Idiot

The Idiot

by Fyodor Dostoevsky
Returning to Russia from a sanitarium in Switzerland, the Christ-like epileptic Prince Myshkin finds himself enmeshed in a tangle of love, torn between two women—the notorious kept woman Nastasya and the pure Aglaia—both involved, in turn, with the corrupt, money-hungry Ganya. In the end, Myshkin’s honesty, goodness, and integrity are shown to be unequal to the moral emptiness of those around him. In her revision of the Garnett translation, Anna Brailovsky has corrected inaccuracies wrought by Garnett’s drastic anglicization of the novel, restoring as much as possible the syntactical structure of the original story.
Paperback, 667 pages

Published April 8th 2003 by Modern Library (first published 1869)

Book Quotes
Well, then—they were all children there, and I was always among children and only with children. They were the children of the village in which I lived, and they went to the school there—all of them. I did not teach them, oh no; there was a master for that, one Jules Thibaut. I may have taught them some things, but I was among them just as an outsider, and I passed all four years of my life there among them. I wished for nothing better; I used to tell them everything and hid nothing from them. Their fathers and relations were very angry with me, because the children could do nothing without me at last, and used to throng after me at all times. The schoolmaster was my greatest enemy in the end! I had many enemies, and all because of the children. Even Schneider reproached me. What were they afraid of? One can tell a child everything, anything. I have often been struck by the fact that parents know their children so little. They should not conceal so much from them. How well even little children understand that their parents conceal things from them, because they consider them too young to understand! Children are capable of giving advice in the most important matters. How can one deceive these dear little birds, when they look at one so sweetly and confidingly? I call them birds because there is nothing in the world better than birds! "However, most of the people were angry with me about one and the same thing; but Thibaut simply was jealous of me. At first he had wagged his head and wondered how it was that the children understood what I told them so well, and could not learn from him; and he laughed like anything when I replied that neither he nor I could teach them very much, but that they might teach us a good deal.
Problema e că omul „obișnuit” inteligent, chiar dacă și-ar imagina în treacăt (de altfel, poate s-o facă și toată viața) că este un ins genial și original, totuși păstrează în inima lui viermele îndoielii, care sfârșește uneori prin a-l împinge pe omul inteligent la disperarea absolută; dacă se împacă cu soarta, o face după ce s-a intoxicat cu totul de vanitatea pe care a înmormântat-o în sinea lui. La drept vorbind, noi am luat în discuție cazul extrem: în marea lor majoritate, oamenii acestei categorii inteligente nu o iau chiar așa de în tragic; spre sfârșitul vieții, începe să-i doar mai mult sau mai puțin ficatul, și asta-i tot. Totuși, înainte de a se potoli și a se împăca cu soarta, acești oameni se țin de năzbâtii o perioadă extrem de lungă, din tinerețe până la vârsta împăcării, și la asta îi împinge numai și numai dorința de originalitate. Se întâlnesc chiar cazuri ciudate: din pricina dorinței de originalitate, câte un ins cinstit e chiar gata să facă o faptă mârșavă; se întâmplă chiar că vreunul dintre acești nefericiți nu numai că e cinstit, dar mai e și bun la suflet, e providența familiei sale, întreține și hrănește prin munca lui chiar oameni străini, nu numai pe ai săi. Și ce credeți? Toată viața nu se poate potoli! Nu-l potolește și nu-l liniștește câtuși de puțin gândul că și-a îndeplinit foarte bine îndatoririle omenești; chiar dimpotrivă, acest gând îl irită: „Uite, pasămite, cu ce mi-am distrus viața, uite ce m-a ținut legat de mâini și de picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de pușcă! Dacă n-ar fi fost asta, aș fi descoperit cu siguranță sau praful de pușcă, sau America, sau mai știu eu ce, dar aș fi descoperit ceva fără doar și poate!” Pe acești domni îi caracterizează cel mai bine faptul că nu pot afla nicidecum cu certitudine ce este acel „ceva” pe care țin atât de mult să-l descopere, fiind toată viața pregătiți să-l descopere: praful de pușcă sau America? Dar suferința, dar felul cum tânjesc ei după ceea ce ar vrea să descopere sunt, ce-i drept, demne de un Columb sau Galilei.
Personajul Gavrila Ardalionovici Ivolghin din naraţiunea noastră aparţinea unei alte categorii; făcea parte din categoria oamenilor „ceva mai deştepţi", deşi ardea, din cap pînă în picioare, de dorinţa de a părea original. După cum am arătat însă, categoria aceasta de oameni e mult mai nefericită decît prima. Chestiunea e că un om „obişnuit" deştept, chiar dacă îşi închipuie la un moment dat (sau poate chiar şi o viaţă întreagă) că este un om genial, deosebit de original, păstrează totuşi, în adîncul inimii, un viermişor de îndoială, care îl duce uneori la exasperare; iar dacă se resemnează, o face de aici încolo deplin înveninat de o puternică doză de vanitate refulată. E drept că în exemplificarea noastră am luat extrema şi am folosit un caz excepţional; în marea majoritate a cazurilor la această categorie de oameni mai deştepţi, lucrurile se petrec mai puţin tragic doar dacă la o vîrstă mai înaintată începe să-i supere ceva mai mult ficatul, atîta tot. Oricum însă, înainte de a se supune şi a se resemna, oamenii aceştia se încăpăţînează uneori să-şi facă de cap vreme indelungată, din tinereţe şi pînă la vîrsta resemnării şi tot numai din dorinţa de a fi originali. Se întîmplă şi cazuri destul de ciudate: din dorinţa de originalitate îl vezi pe cîte unul, om dintr-o bucată de altfel, că este gata să comită şi cîte o mîrşăvie, ba de multe ori se întîmplă ca nenorocitul să nu fie numai un om cinstit, dar şi bun pe deasupra, susţinător de familie, care mai întreţine sau ajută cu banii lui munciţi şi pe cîte un străin de familia lui, şi totuşi o viaţă întreagă să nu-şi găsească astîmpăr. Nu-l satisface nici pe departe şi nu-l consolează gîndul că îşi îndeplineşte atît de frumos îndatoririle de om, dimpotrivă tocmai asta îl enervează. „Uite pe ce mi-am irosit o viaţă întreagă, parcă ar vrea el să spună, iată ce m-a legat de mîini şi de picioare, iată ce m-a împiedicat să descopăr praful de puşcă! Dacă nu era această piedică, poate că aş fi descoperit negreşit ori praful de puşcă, ori America - precis nu ştiu încă ce anume - dar aş fi descoperit negreşit ceva". Ceea ce îi caracterizează îndeosebi pe toţi domnii aceştia e că, în tot decursul vieţii, ei nu izbutesc să se dumerească bine: ce anume trebuie neapărat să descopere şi ce anume sînt gata să descopere în cursul vieţii lor: praful de puşcă sau America? În ce priveşte însă năzuinţa, dorul descoperirii, s-ar putea spune că le posedă într-o doză care ar fi fost pe măsura unui Columb sau unui Galileu. Gavrila Ardalionovici apucase tocmai pe această cale dar nu era decît la începutul ei. Avea încă mult de umblat pe drumuri nesăbuite. Încă din adolescenţă fusese mereu chinuit de conştiinţa mediocrităţii lui, căutînd în acelaşi timp să se convingă că e un om superior. Era un tînăr ros de ambiţii, cu veleităţi şi porniri nestăpînite, cu nervii cam şubrezi încă de la naştere. Impetuozitatea dorinţelor o lua drept semn al forţei sale. În dorinţa lui aprigă de a ieşi din comun, era gata chiar şi de acţiuni nechibzuite, dar în momentul cînd aceste acţiuni urmau să fie aduse la îndeplinire, eroul nostru se dovedea întotdeauna prea deştept pentru a le săvîrşi, şi ca atare se lăsa păgubaş. Asta îl ducea la disperare. Poate că în anumite împrejurări, s-ar fi hotârît şi la vreo ticăloşie, numai să obţină cele rîvnite, dar, ca un făcut, în clipa decisivă se dovedea a fi prea cinstit pentru o ticăloşie. De altfel, la una mai mică s-ar fi pretat oricînd.

Group of Brands